Un articol despre filmul românesc în New York Times.

Articolul elogios despre tinerii şi foarte talentaţii regizori români -- Porumboiu, Mungiu, Puiu, Nemescu -- nu se putea încheia fără o notă de realism magicomunist bucureştean în plin secol XXI.

"După o vreme ne-am ridicat [autorul, A. O. Scott, a stat la o cafea cu Porumboiu la cinemateca din strada Eforie], iar Porumboiu s-a oferit să-mi arate sala. La intrare, unde trona un afiş cu '4 luni, 3 săptămâni şi două zile', un gardian ne-a întâmpinat şi ne-a poftit afară. Sala era închisă. Porumboiu a încercat să-i explice că vrea să-i arate sala unui oaspete din New York, dar a fost respins brutal. Putea cumpăra un bilet sau putea închiria sala, dar în nici un caz nu putea da o raită. Aşa că am plecat, căutând un alt loc în care să mai stăm de vorbă, în acest oraş agitat şi mizer. M-am gândit că poate expresia "Ştii cine sunt?", care ar fi fost primul lucru ieşit din gura unui regizor american într-o situaţie similară, nu există în limba română. Sau poate e o metaforă paradoxală -- poate că astăzi, în Bucureşti, un realizator de film premiat la Cannes nu este o persoană deosebită."

Ce-ar mai fi de spus?